Psihologul Gigi Ghinea: Nefericirea nu există. Există doar frica de a fi aşa cum suntem (1)

Psihologul Gigi Ghinea: Nefericirea nu există. Există doar frica de a fi aşa cum suntem (1)

Avem internet şi telefoane mobile, dar am uitat să comunicăm. Suntem din ce în ce mai singuri, că vrem sau nu să recunoaștem. Lipseşte rostirea. Românii cred că un om  ajunge la psiholog atunci când „are probleme”, dar psihologul este un fel de ghid, un însoţitor. El nu face decât să te ajute să descoperi singur răspunsurile la întrebările tale. De multe ori întrebarea pusă de un psiholog e ca un bec aprins brusc într-o cameră întunecată. De alte ori doar rostind cuvinte, dând glas durerilor tale, împărtăşind din frământările tale, ajută. ”Psihologie” înseamnă de fapt știinţa sufletului și de asta este bine să ne primenim pe dinăuntru, să lămurim, să curăţăm. Psihologul nu este decât un ghid autorizat pe drumul noastru către noi înşine. Unul dintre psihologii cunoscuți în domeniu, dar care a renunțat la cabinet pentru a scrie cărți este Gigi Ghinea.

La 30 de ani nu era deloc pregătită să dea piept cu viața. Era încordată şi plină de întrebări fără răspuns, iar lucrul acesta se observa. Mocnea înlăuntrul ei o cantitate necunoscută şi neînţeleasă de furie, pe care o lăsa să iasă în afară în diverse forme, exprimându-se critic la adresa celorlalți, aşa ca toată lumea. Se comporta aidoma tuturor, fără să conștientizeze că se îndepărta de sine însăși. Mergea împreună cu turma înainte și se căuta în ceilalți, adică acolo unde nu avea cum să se găsească vreodată. Până când, într-o zi, renunțând la tot ce știa sau credea că știe despre tot și despre toate s-a lăsat să moară. A fost acea zi în care s-a trezit pur şi simplu în lumină, fără nici o frică. A fost ca o moarte, dar a meritat, spune ea. Atunci s-a eliberat de toate fricile, la credințele stupide, s-a descoperit, s-a întâlnit cu ea însăși, cea reală. A ales să închidă cabinetul de psihologie și să se dedice în exclusivitate scrisului.

A terminat facultatea de psihologie după 1990, când a fost reînființată și a avut șansa să-i aibă ca profesori pe unii dintre cei mai buni dascăli de la noi. Și-a luat licența cu tema “Despre moarte” considerând că este important să accepți ca și ea, moartea, există. A intrat apoi în formare psihanalitică freudiană cu cei mai renumiți psihanaliști de la noi, pentru a-și vindeca rănile. ”Pentru că profesia de psiholog nu era încă recunoscută în cadru oficial ca meserie, am făcut practică și voluntariat în clinici de psihiatrie și multe alte cursuri postuniversitare pentru pregătirea mea în alte tehnici moderne de psihoterapie, numite generic “psihoterapii scurte”. În tot acest timp citeam, citeam, citeam și citesc și-n ziua de azi… Așa cum unii sunt dependenți de alcool sau cumpărături, eu sunt dependentă de citit. Primul atestat profesional l-am obținut cu greu de la Ministerul Sănătății, pentru că psihologii încă nu aveau un colegiu al lor care să-i recunoască. Legea psihologului zăcea în Parlament de ani buni și nimeni nu considera că e importantă”, povestește Gigi Ghinea.

Pasiunea și credința în profesie au ajutat-o să pătrundă în mass-media – a scris pentru ziare și reviste, a apărut în multe emisiuni la mai toate televiziunile, a ținut prelegeri, seminarii cu elevi de liceu și multe alte activități profesionale, fapt care i-a fost de mare ajutor, pentru că, doar practicând în toate formele și domeniile posibile înveți meseria de psiholog.

gigi2De ce crezi că românilor le este teamă de psiholog? Unii fac confuzie chiar între psiholog şi psihiatru…

Cred că e de fapt frica de necunoscut. Prima dată când am observat lucrul acesta, era în urmă cu aproape 20, după revoluţie mai exact, când am vrut să devin psiholog din motive absolut personale. Atunci chiar am făcut un interviu pre stradă, eram foarte entuziastă când am început facultatea. I-am întrebat pe oameni dacă ar vrea să meargă la psiholog cu feţişoara mea entuziastă. Unii au spus da, pentru că erau oameni mai luminoşi, alţii au spus nu, că nu au probleme, nu sunt nebuni, ceva de genul acesta. Asta era prin 1995. După ce am intrat în profesia aceasta (cu cabinet, apariţii tv), am descoperit că datorită faptului că şi noi, psihologii, am explicat cum stau lucrurile şi am încercat să facem cât de cât această diferenţă dintre psihiatri şi psihologi, lucrurile s-au mai reglat. Nu mai este lumea atât de speriată să meargă la psiholog, ba chiar ştiu că merge destul de frecvent. Asta este ce cred eu. Iată cum noi două putem avea percepţii diferite. Dar cred, şi încă mai văd, că în momentul în care spui că eşti psiholog, în orice conjunctură, toate persoanele se aşteaptă să le faci portretul-robot imediat, un fel de profil psihologic şi îşi pun o mască, vor să dea mai bine. Este vorba despre frici, dar despre frici neconştientizate, pe care noi le ducem încă fără să ştim. Am dezvoltat un comportament de espectativă, cumva de defensivă, de a-ţi aşeza o mască ca să dai bine, ca să placi. Este o nevoie a românilor, câteodată înduioşătoare, ca să poţi înţelege omul care nu ştie pur şi simplu ce are în interiorul lui. Mai există, din păcate, şi o categorie care în mod voit îşi pune masca, ca să te păcălească, să obţină ceva de la tine, iar motive sunt foarte multe. Lumea a evoluat, s-a şi diversificat. Fiecare percepe realitatea în felul lui, iar realitatea pentru unii este falsă, pentru că şi-o închipuie pe cea dinafara lor, creată tot de ei, nefiind conştienţi, iar cei mai mulţi o conştientizează pe jumătate, dar o falsifică în relaţia cu ceilalţi. Şi atunci suntem într-un haos total. Asta deja e percepţia mea.

Da. Așa este. Îmi dau seama vorbind cu tine ce șansă am avut eu. Cei pe care i-am intervievat de-a lungul timpului se purtau într-un fel cu mine ca jurnalist, reprezentant al unui trust de presă, şi altfel, acum, când sunt freelancer sau le promovez cumva imaginea și îmi propun proiecte. Bine, există și cazuri speciale, adică știam cumva persoana publică așa cum era, mai mult cu defecte decât calități, dar nu mi-am propus niciodată să fiu judecător sau să pun etichete.

Da. Este o experienţă extraordinară ceea ce ai trăit tu într-adevăr. Să cunoşti oamenii, o dată, dar să te cunoşti şi pe tine în relaţia cu ei. Noi în relaţia cu fiecare om ne dezvăluim pe noi înşine în raport cu cât anume putem să înţelegem fără să ne falsificăm din ceea  ce ne comunică celălalt. Este trist, pentru că foarte puţini oameni te ascultă, ei se ascultă pe ei. Ca să nu mai vorbim de faptul că în capul lor se derulează filme paranoice probabil. Nu am fost educaţi în felul acesta. Cred că am spus nu demult un lucru important, adevărat, nimeni nu e vinovat nici de fericirea ta, nici de nefericirea ta. Omul trebuie să se cunoască pe el şi să înceapă să gândească, să vorbească şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce simte. E mult până acolo…

Vorbeai despre educație. Da, ai dreptate. Înainte de revoluţie noi nu eram educaţi, învăţaţi să spunem ce gândim, să trăim în conformitate cu ceea ce simțim. Eram învățați să ținem totul în noi.

Da. Eu sunt recunoscătoare mereu că pot să mă bizui pe ceea ce simt. Am realizat la vârsta asta şi după un travaliu îndelungat – studiu, lectură, experienţă cu oamenii – am învăţat că până să mă cunosc pe mine, să aflu ce simt, ce gândesc, în meditaţie şi în introspecţia de zi cu zi, până atunci e clar că am fost învăţaţi şi ce să simţim, nu doar cum să gândim. Îţi dai seama că procesul reversibil ar putea dura la fel de mult. Nimeni nu ştie în cât timp am fost deformaţi.

Se vede cu ochiul liber că există o prăpastie între generații, din păcate. Cei vârstnici nu mai pot fi educați în alt fel și vor să trăiască așa cum au trăit mereu, fără să îmbrățișeze schimbarea, să urmeze aceeași tradiție.

Da. Dar să-i lăsăm pe ceilalţi să fie cum vor ei şi să găsim o cale să nu-i contrazicem, mai ales când este vorba despre părinţii noştri. Lor le face bine să se lege de tradiţii. Pentru ei înseamnă altceva decât pentru noi, nouă societatea ne-a oferit informaţii ca să înţelegem în mod realist realitatea. Ei nu au avut această şansă. Ei suferă pentru cei plecați de lângă ei, de exemplu, în felul în care au suferit și cei dinaintea lor. Este dificil să le explici că aceia plecaţi de lângă noi sunt în inima noastră şi de acolo nu nu-i ia nimeni niciodată. Trebuie să le facem loc acolo. Noi îi îndepărtăm de lângă noi prin pomeni, pachete, haine, chestiuni care nu au legătură cu spiritele care au plecat. Ele deja sunt într-o lume reală, aş spune, că acolo e realitatea, dincolo e tot ce ştim noi. Atunci le-am putea face loc şi noi. S-ar linişti, cum spune românul.

O să-ți pun o întrebare pe care cred că ai mai auzit-o sau ți-a mai fost adresată, dar fac acest lucru ca să întăresc ceea ce am discutat până acum. Cât este de important dialogul?

Cel mai important. Teoretic toată lumea ştie și afirmă acest lucru. Dar vorbeşti cu mine şi o să intru mai în amănunt. O comunicare ar fi poate mai consistentă, eu desfac lucrurile în bucăţele pentru că observ că toate aceste clişee verbale şi-au pierdut sensul şi semnificaţia. Comunicarea este o chestiune care ţine de comuniune, ori comuniunea dintre doi oameni nu poate fi decât la nivel de inimă şi suflet. Asta ce înseamnă? Că nu mai apare mintea şi gândirea. În primul rând comunicarea ar trebui să se facă de la suflet la suflet. Cei doi oameni ar trebui cu adevărat să simtă că vor amândoi acelaşi lucru, să se înţeleagă şi nu să se contrazică. Ai observat că în ultima vreme toţi oamenii ştiu câte ceva şi ţin neapărat să spună ceea ce ştiu. Evident că celălalt ştie şi el ceva, dar ce să vezi, e altceva. Începe un conflict. Poate fi un dialog de şapte ore, nu este o comunicare, pentru că nu câştigă nimeni nimic. Acum înţelegi de ce este lumea la noi în haos, pentru că totul porneşte de la om. Când spun lucrurile acestea vibrez înalt şi simt că aici este de fapt cauza profundă a lucrurilor. Ne lipseşte la nivel de conştiinţă globală, a poporului român mai ales, o bază extraordinar de serioasă şi de puternică de cunoaştere. Tot ce am ştiut până acum (dacă e să o luăm după educaţia care s-a făcut în credinţe oarbe, credinţe care presupuneau frici, apoi comunismul) ne-a educat în alte frici. Frica de a nu te exprima, frica de a-ţi pune lacăt la gură. Sigur că avem foarte mari probleme de înţelegere a ceea ce suntem noi de fapt, pentru că foarte puţini români ştiu că noi creăm această lume. Chiar dacă aud şi le place expresia, sună bine şi sunt de acord cu ea, nu o pot pune în practică, pentru că în viaţa de zi cu zi se lovesc de lucrurile deja construite, existente. E foarte rar să stabileşti relaţii de lungă durată şi consistente din cauza caracterului nostru deformat. Eu nu judec, doar fac o analiză mai amplă care poate sună negativ. E dificil, pentru că atâta nevoie de atenţie avem şi toţi vrem să fim iubiţi, nu ştim să dăruim iubire pentru că nu ştim că avem, asta e problema. Dacă le spui că tu eşti iubire, o să-mi spună: ”Fugi, femeie de aici!”.

Continuare interviului în editiția de mâine.

2 comentarii la “Psihologul Gigi Ghinea: Nefericirea nu există. Există doar frica de a fi aşa cum suntem (1)”

  1. irina spune:

    Minunata, ca intotdeauna. Ma inclin!

Lasă un răspuns