Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (I)

Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (I)

A jucat în nenumărate piese de teatru și filme, dar viața sa a fost un serial captivant, care a început cu botezul la cinci ani și acuzația că a fost criminal la șapte ani. Ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, maestrul Codrescu mărturisește: „Am încercat să rămân OM în mijlocul unei lumi străine mie”

Am scris de câteva ori despre acest mare actor român, regizor, profesor cu har, atât de unic și special.  Am avut șansa să mă întâlnesc de câteva ori în această viață cu domnia sa. O dată la o lansare de carte, dar și atunci când mi-a vorbit despre Adrian Pintea și când am lucrat la Ediția de colecție a Jurnalului Național dedicată Laurei Stoica, fosta sa studentă. Nimic, dar nimic nu are termen de comparație cu întâlnirile acestea, vă mărturisesc. Vocea sa mă înconjoară și acum cu o blândețe pe care numai suferința, durerea și greutățile vieții ți le pot da. E drept, puțini știu astăzi cine este Constantin Codrescu și atunci când este vorba despre comorile acestui neam românesc, pe mine uitarea mă doare. În loc să văd respect, admiraţie şi iubire pentru artiştii noştri descopăr ură faţă de tot şi toate, dar mai ales pentru cultură. Este infinit mai uşor să nu faci nimic, să fii atent la bârfe şi mondenităţi, să ridici în slăvi nulități și să nu acorzi deloc atenție „nimicurilor” care bucură sufletul. Dar haideţi, încercaţi să faceţi alături de noi acum un pas spre altă lume, cea a teatrului, a valorilor reale, palpabile, clare ca lumina zilei!

Constantin Codrescu face parte din cultura acestei ţări atât de încercată parcă de prea multe generaţii. De la „Moara cu noroc”, „Răscoala”, „Pentru patrie”, „Masca de argint”, „Capcana mercenarilor”, „Roşcovanul” şi „Lumini şi umbre”, ca să dăm câteva exemple, la înființarea secției române la Institutul de teatru de la Târgu Mureş, unde a fost profesor până în 1989, director al Teatrului Maria Filotti din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu este un nume pe care sufletele noastre de români îl păstrează la loc de cinste. Actorul se numără printre cei care aduc lumina şi o pun în cuvinte, căci a găsit răgazul unui volum despre sine, „Pribeag prin viaţa mea”, reeditat de Editura Betta în 2009.

Cum a fost viața actorului Constantin Codrescu? Una căreia încă încearcă să-i descopere și să-i înțeleagă rostul. Și-a dorit ca realitatea crudă a vieții să rămână undeva, departe, să fie ferit de tristeți, de dureri. A crezut în nevoia de adevăr, de cinste.

S-a născut la miezul zilei de 5 septembrie 1931, la Huși. Bunicul din partea mamei era dirigintele Poștei din acel oraș. Tatăl său era fiu de mare moșier din părțile Alexandriei, având numele vechi de Codrea, schimbat în Codrescu, după moda vremii. Ion Codrescu s-a mutat pe meleaguri moldovene după ce tatăl lui a dat faliment în preajma primului război mondial. Bunica din partea tatălui, rămasă singură cu cinci copii, a cumpărat o moșie în partea de nord a Bucovinei. Astfel, părinții lui Constantin Codrescu s-au întâlnit și s-au căsătorit, aducând pe lume doi băieți. Ion, zis Moțu, și Constantin, alintat Puiu. Actorul poartă în sufletul său bucuria și în egală măsură tristețea de a nu mai putea retrăi cu adevărat lumina acelui timp și spațiu. Al vremurilor de atunci, al dealurilor încărcate cu roadele toamnei, peste care toaca Schitului din dealul Hușilor se revărsa.

Botezat la 5 ani

Una dintre cele mai dureroase amintiri pentru marele actor a fost cea a mutării la București, în urma evenimentelor dramatice are aveau loc în spațiul basarabean. Bunicii din partea mamei au rămas la Huși, dar în scurtă vreme s-au prăpădit. Odată cu moartea acestora, copilăria lui Constantin Codrescu s-a stins oarecum. La 13 ani, tatăl său i-a dat deplina libertate a faptei și a răspunderii.

Una dintre amintirile copilăriei este cea a botezului din camera cea mare a casei bunicilor din Huși. În mijlocul familiei, preotul bisericii din cartierul Broșteni oficia botezul lui Constantin, mezinul de aproape 5 ani al Eugeniei și lui Ion Codrescu. Tatăl a hotărât să fie botezat mai târziu, atunci când era mai zdravăn și mai puternic, pentru a fi ferit de eventuale neplăceri fizice, deoarece fratele mai mare, Moțu, a fost botezat la o vârstă fragedă și a rămas cu o anumită sensibilitate din cauza unei răceli căpătate pe când era cufundat în apa rece din cazanul de botez. A fost un „vinovat fără vină” în copilărie, mărturisește actorul. Era socotit capul răutăților, iar fratele cel mare, Moțu, trecea drept cel cuminte, ascultător și atoate meritoriu. Că nu era așa faptele de mai târziu au demonstrat.

Cursurile primare le-a urmat la școala aflată în apropierea casei, Școala Tunari. Tatăl a devenit om de afaceri în domeniul forestier, iar mama funcționară la Poșta Română. Peste ani s-au mutat în cartierul Floreasca, într-un cartier de locuințe noi, construite prin credite avantajoase obținute de la stat. Viața familiei a căpătat altă dinamică. Mai târziu a devenit elev la Colegiul Național Sfântul Sava, unde ca să intri aveai nevoie să dovedești prin învățătură și comportament că meriți. „Setea de cultură, de cunoaștere, înțelegerea fenomenelor ce mai târziu aveau să ne marcheze întreaga existență, respectful deosebit pe care îl datoram dascălilor noștri, adevărați părinți spirituali, respect care se va răsfrânge asupra propriei noastre personalități, modul în care relația dascăl-învățăcel trebuia să existe în interiorul școlii ca și în afara ei, sunt doar câteva dintre temeiurile pe care le-am însemnat cu litere de aur pe edificiul rațiunii noastre de oameni, de viitori cetățeni ai acestei țări. De ce școlii de azi, atât profesorilor, cât și elevilor aceste principii le sunt străine? Poate pentru că e prea mare setea de a goli plinul pahar al trecutului numai pentru a fi «modern» cu orice preț, de a fi inițiatorii unei noi «vibrații» umane și spiritual care din nefericire generează un adevărat dezechilibru al structurii noastre. Nu pot concepe ca agresivitatea, specific violenței, în cuvânt și faptă, să dărâme, să distrugă principia de viață solide ce au stat la baza societății noastre moderne! Nu vreau să cred că aceasta este și va fi calea pe care o urmează tineretului de astăzi”, afirmă actorul Constantin Codrescu.

„Să faci teatru! Asta e menirea ta, băiete!”

În scurt timp a devenit realizatorul activităților artistice organizate anual în Sala de festivități a liceului. Tineri actori și regizori ai Conservatorului din București, secția de Teatru, au fost solicitați să participe, iar cu ajutorul elevilor s-a reușit prezentarea unor spectacole remarcabile. Încet, încet, n-a mai fost o joacă a unor copii entuziaști, a devenit o activitate responsabilă. Începând cu priviri timide de după cortină, pașii săi au cutezat să pătrundă în spațiul miraculos al scenei unui teatru adevărat. Regizorul de culise C. Rădulescu l-a chemat să facă parte din corpul de ansamblu al Teatrului Național, ceea ce până atunci părea un vis de neatins. „Să faci teatru! Asta e menirea ta, băiete!”, i-a spus tatăl său, bătându-l cu mândrie pe umăr după cel dintâi rolișor. Și asta a făcut o viață Constantin Codrescu.

Gonea îmbujorat de la un teatru la altul, animat de dorința de a deveni cu adevărat un om al scenei. Purta un foc mistuitor în suflet, teatrul. În toamna anului 1947, fiind elev în clasa a VII-a, actuala clasă a XI-a, în urma unui examen reușit la Conservator, secția de Teatru, a devenit student în anul I. În acea vreme era admisă participarea la examenul de admitere fără a fi absolvent de liceu. În 1949, directorul Teatrului Național, Zaharia Stancu, a decis încadrarea sa în calitate de actor al teatrului începând cu data de 1 octombrie. Primul rol a fost Pavel Corceaghin în „Așa s-a călit oțelul”, de N. Ostrovski, în regia lui Ion Aurel Maican. „Ne istovim în dispute deșarte, predicăm false virtuți, risipim resursele noastre din adânc, pe care, ca slujitori ai artei, ar trebui să le predicăm ca dintr-un adevărat amvon celor credincioși nouă, spectatorilor. Dacă generozității îi oferim uscăciunea, pustiul, lipsa de dragoste, cum putem să-I păstrăm pe aceștia alături de noi? Fără dragoste adevărată, fără a putea dărui ce ne așteaptă? Între noi și ei se va căsca un gol imens. Acest gol încercăm să-l umplem cu răutatea din noi, cu vorbe false, cu deșertul care sălășluiește în privirea și sufletul nostrum. Nu vrem să înțelegem, nu vrem să aflăm adevăraul, nu vrem să găsim adevărata lumină din noi, nu vrem să mai iubim”, rostește cu tristețe Constantin Codrescu.

Unul dintre mentorii săi a fost marea actriță a teatrului românesc, Aura Buzescu. „Anul al II-lea la Conservator mi-a oferit șansa unică de a o avea ca profesoară pe doamna Aura Buzescu, iar asistentul acesteia era viitorul mare regizor Vlad Mugur, prieten bun cu mine peste ani. Spectacolele create în acea perioadă a Conservatorului au consfințit începuturile afirmării mele ca slujitor al scenei. Acestea au reprezentat de altfel cartea de vizită pentru Zaharia Stancu, director al Teatrului Național în acea perioadă. Prietenia, încrederea părintească, omenia aratată atunci mi-au oferit în acele începuturi siguranță, stabilitate, într-un moment când viața mea și a familiei traversa o perioadă de dificultăți morală și materială. Pentru toate acestea, respectul și recunoștința mea celui care a fost Zaharia Stancu”, mărturisește actorul.

Partea a doua și ultima o puteți lectura vineri dimineața. 

4 comentarii la “Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (I)”

  1. mpamaranth spune:

    Un actor urias, poate cel mai mare actor roman alaturi de Gheorghe Dinica…Pacat ca s-a retras prea devreme…M-am intrebat adesea daca mai traieste, cu ce mai ocupa…Apoi am citit o stire despre dumnealui… Mi se parea fascinant…Sa-i dea Dumnezeu viata lunga…

  2. georgescu mircea spune:

    Confundati pe Codrescu, cu George Constantin!

  3. adriana andreescu spune:

    Nu confunda nimeni, fiecare exprima cu sufletul lui !! La multi ani, D-le Constantin Codrescu !

Lasă un răspuns