Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (II)

Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (II)

În ultima parte a articolului despre actorul Constantin Codrescu veți afla lucruri absolut surprinzătoare, mai ales despre perioada în care s-a trezut acuzat că ar fi asasinat pe cineva ca legionar pe vremea când era un țânc.

Aici puteți lectura prima parte.

Așa-zisa mânie proletară și efectele ei

După cel de-al doilea război mondial, comunismul a venit la putere în țara noastră, aducând cu sine mari schimbări. Casa de la Jiblea, de pe plaiuri vâlcene, a tatălui său, a fost furată de tot ce se putea, acolo instalându-se un nou stăpân. Locuința a fost transformată în sediu de organizație muncitorească, apoi în creșă, în tabără de vară pentru elevi, în sediul stațiunii viticole Jiblea, nou înființată, și într-un final în casă de oaspeți pentru desfătarea poftelor protipendadei locale de partid. Actele prin care societatea forestieră a tatălui atestau în proprietatea ei valori materiale importante au fost confiscate. Apoi toate au fost sechestrate, iar prin falsificări de acte tatăl a fost acuzat și condamnat la închisoare. Ridicat de acasă, acesta a reușit să fugă pe drum, îndurând o pribegie care a început în 1948 și s-a terminat în 1956, odată cu amnistia generală. În scurtă vreme, casa din Floreasca, care avea cinci camere, o baie, o bucătărie și o cameră de serviciu a fost invadată de alte două familii. Astfel au fost impuse mizeria și promiscuitatea ca mijloace de distrugere a unor întregi categorii sociale care la vremea lor au dus în lume faima și mândria țării.

O altă amintire care îi macină memoria lui Constantin Codrescu este cea de la Ateneul Român, din vara anului 1948, când a fost adunat la un loc tineretul tuturor facultăților Conservatorului de Artă, muzică, teatru, pictură, sculptură, pentru a supune spre dezbatere și condamnare proletară imaginare acte de revoltă, comise de elemente contrarevoluționare împotriva regimului socialist. Rând pe rând au început să apară din mijlocul sălii salopete muncitorești care numind un coleg, prieten sau vrăjmaș, cereau cu mânie proletară condamnarea acestora pentru fapte care nu aveau nicio legătură cu adevărul. Așa au apărut informatorii și delatorii. Studenți eminenți au fost puși la stâlpul infamiei și izgoniți în afara edificiului Ateneului, unde erau așteptați de o dubă neagră. Din fericire, peste ani, cei judecați astfel au fost eliberați, recâștigându-și locul binemeritat în edificiul Thaliei.

Cum era de așteptat, minunatul om de teatru și dascăl Aura Buzescu s-a retras plină de amărăciune, tristețe și dezgust, lăsând în urmă lacrimi și regrete. Șansa actorului Constantin Codrescu s-a numit regizorul și directorul Teatrului Armatei, Alexandru Finți. „Discreția, cinstea, loialitatea, respectul reciproc erau principii esențiale ale crezului său pedagogic. Bătrâni și tineri au căzut sub tăvălugul noii orânduiri, fie că au fost scoși în afara activității, fie puși sub obroc. Nu pot uita arestarea marii actrițe Marieta Sadova, regizoare, profesoară în arta rostirii, dar și cea a colegei noastre, regizoarea Sorana Coroamă, alături de părinții și fratele ei, care de altfel a și murit în închisorile comuniste”, spune Constantin Codrescu, vizibil emoționat.

„Salvați pe fiica mea! A fost otrăvită cu mătrăgună, boz și sticlă pisată!”

Iarna anului 1950. Lângă restaurantul Capșa se afla atelierul fotografului Bijinschi. Privirea trecătorilor era atrasă de o fotografie din vitrină ce înfățișa doi tineri. Familia Valeria (Gagealov, n. a.) și Constantin Codrescu. Tineri, frumoși, încrezători în viață, sperând să rămână un cuplu fericit într-o societate confuză și intolerantă.

L-am întrebat despre acea căsnicie din tinerețe, cum te puteai descurca atât de tânăr cu responsabilitățile și nu numai. Constantin Codrescu mi-a răspuns: „N-a fost ușor. Erau destui împotriva noastră. Dar am avut un înger care ne-a vegheat. Ca să ajung la el trebuie să vă povestesc ceva mai întâi. Era o noapte întunecoasă, sfârșit de septembrie. Unul dintre băieții lui Zelea Codreanu, cunoștință a tatei din tinerețe, de la Huși, i-a oferit acestuia găzduire pentru ceva vreme. Tata dormea într-o cămăruță din mansarda unui vechi imobil situat în zona Piața Romană. Un țânțar l-a înțepat și s-a trezit din somn. Un zgomot ciudat venea din curtea casei și a privit pe fereastră. În mijlocul curții trona un tei bătrân, iar printre crengile lui tata a zărit o mașină în dreptul porții. Câteva siluete s-au furișat în curte, destul ca tata să înțeleagă că ceva nu e în ordine. Speriat, a urcat repede în pod, unde soția gazdei, pictor fiind, depozitase un mare număr de tablouri, unele de mari dimensiuni. În spatele acestora s-a ascuns tata. Icneli, tropăieli, înjurături, vorbe neînțelese, apoi pași care plecau și într-un final portiere trântite cu furie. Tăcerea care a urmat l-a îndemnat pe tata să se gândească cine l-a ajutat. Dacă acel țânțar nu l-ar fi înțepat, tata ar fi fost ridicat. Răspunsul lui când l-am întrebat cine l-a salvat a fost: un înger.

Tot un înger a venit și în altă noapte și a atenționat-o pe mătușa mea, Pena, soția fratelui mamei, sub chipul tatălui plecat spre stele al soției mele de atunci, Valeria. Acesta îi striga mătușii: „Salvați pe fiica mea! A fost otrăvită cu mătrăgună, boz și sticlă pisată!În iarna anului 1951 mama era convinsă că, prin căsătoria mea, a pierdut susținerea morală și materială într-o perioadă de restriște a familiei noastre. Teroarea exercitată de organele de represiune au declanșat un dezechilibru grav în mintea și sufletul mamei. A devenit o ființă labilă, nesigură, care a început să caute în afara familiei soluții salvatoare, inspirate de spirite vrăjmașe. A intrat în legătură cu o țigancă vrăjitoare, iar răul inconștient a căzut ca un trăsnet asupra sufletului și trupului firav al soției mele, Valeria. Mintea bolnavă a mamei o socotea unica vinovată a îndepărtării mele de familie. În dimineața următoare visului mătușii, aceasta a venit disperată în camera noastră și ne-a relatat visul. Când i-am arătat fotografia tatălui Valeriei a rămas interzisă. L-a recunoscut. Așa am înțeles de unde dureri în zona stomacului, pierderi de cunoștință însoțite de leșinuri. Analizele nu explicau vreo cauză a degradării organismului soției mele. După vis, medicii abia atunci au înțeles adevărata cauză a bolii care părea imposibil de diagnosticat. Tot după vis am aflat că mama, când eu lipseam de acasă îi oferea Valeriei mâncare și lichide peste care presăra niște prafuri ciudate. În inconștiența ei credea că acestea vor duce la o despărțire între mine și soția mea. Furia, revolta, disperarea, m-au adus în situația de a comite un act de mare gravitate împotriva mamei mele, pe care nu-l pot uita și nu o să mi-l pot ierta vreodată. Intervenția fratelui meu m-a oprit. A doua zi, ca și cum a ieșit de sub vrajă mama și-a cerut iertare. Valeria a fost salvată, dar a apărut o singurătate în doi care a dus la despărțire”, rememorează faptele acelei perioade actorul.

Asasin la 7 ani

  1. Amnistie generală. „Tata s-a întors acasă. Reîntoarcerea a fost copleșitoare, dar sănătatea îi era grav afectată de anii petrecuți în exil. Fuga chinuitoare a tatei n-o pot uita. Singura lui vină era că aparținea unei categorii sociale ce-și afirmase dreptul la muncă cinstită”, afirmă actorul.

A locuit apoi cu prietenul și colegul Florin Vasiliu într-o încăpere înghețată, sperând la mai bine. „M-am îmbolnăvit, aveam o cavernă pulmonară, iar instituția din care făceam parte era total indiferentă. Am făcut greva foamei pentru a scăpa din spitalul militar unde eram internat și unde funcționa și o secție de boli psihice grave. Am împărțit patul două luni cu mama, zăcând în totală nemișcare, pentru a mă putea vindeca. Nu aveam resurse să procur două grame de Streptomicină zilnic, zece tablete de Hidrazină, care însumau jumătate din salariul lunar. Am avut o nouă speranță în a doua viitoare soție, Marga, și a urmat revenirea pe scenă și întâlnirea cu marele Victor Iliu. «Moara cu noroc», piatra de hotar a carierei mele. O nouă familie, cu Magda Butuc (Marga Barbu de mai târziu, n.a.), dar și fericirea de a deveni peste noapte o personalitate artistică recunoscută, dar și interpretarea a numeroase roluri pe scenă, în cinematografie și la radio.

Nu puține au fost acuzațiile la adresa sa. Informații calomnioase care afirmau că legionar fiind, a împușcat în 1938 evrei în pogromul de la Iași. Fabuloasă afirmație, având în vedere faptul că la acea vreme avea doar 7 ani. Adevărul era simplu. Un director de teatru și unul din Ministerul Culturii tânjeau după femeia lui. Toate încercările, voalate sau directe, asupra soției nu au dat roade, astfel că au recurs la excluderea sa din teatru. Nicio explicație, niciun motiv profesional sau etic nu anunțau desfacerea contractelor de muncă ale lui Jora, Pintilie și Codrescu. „Hărțuirea ei, șantajul, tăcerea ei impusă erau motivele excluderii mele. Le-am aflat după aceea. În mijlocul acestor evenimente eu am împărțit totul cu Ghiță Hangiul, personajul meu din «Moara cu noroc». M-a strâns în brațele lui, retrăind un destin ce ne fusese parcă hărăzit amândurora. Pe platourile de la București, cel din Moliere și din vechiul cinematograf Tomis am râs, am plâns, am trăit și am murit alături de cel geamăn mie, atunci, la începuturi. Doar măsura, echilibrul, omenia acestui om simplu, dar atât de complex ca Victor Iliu a reușit ca prin farmec să mă reîntoarcă în pragul acestei împletiri de lut și lemn pentru a putea reînnoda firul existenței mele. Tulburătoarea mea identificare cu destinul hangiului mi-a rămas ca semn, ca pecete neștearsă în sufletul meu. Dar și pe ai săi creatori Victor Iliu, Liviu Ciulei, Ovidiu Gologan, Mircea Mureșan, Ioana Bulcă, Marieta Rareș, Geo Barton, Colea Răutu, Ion Ghițulescu și Benedict Dabija. În primăvara anului 1959, în fața casei din strada Maria Ghiculeasa, unde am locuit împreună, lângă portiera mașinii, ea, Marga mea, avea să spună mi-a acoperit amintirea cu lăcrămioare și m-a înmormântat la rădăcina liliacului din curte”, povestește maestrul Codrescu.

O problemă de viață și de moarte

O altă amintire urâtă a fost întâlnirea cu ofițerul însărcinat din partea Securității cu supravegherea teatrului în care juca maestrul Constantin Codrescu în 1961. „Acesta îmi cerea obsesiv să-i dau în scris ce am aflat din viața de zi cu zi a teatrului care l-ar putea interesa. Răspunsul meu era de fiecare dată negativ, deși nu o dată am relatat adevăruri binecunoscute din viața colegilor, deci nimic nou, dar care nu-l putea mulțumi. Reprezentantul acelei instituții voia să mă transforme într-un instrument abject, criminal, să fiu îngenuncheat, distrus de sistemul monstruos al unei societăți ce îndrăznea să se proclame ideal al omenirii. La unul dintre spectacolele Teatrului Mic am ieșit în fața mașinii lui Leonte Răutu, unul dintre membrii Biroului Politic al Comitetului Central. L-am rugat să mă primească într-o audiență. Era o problemă de viață și de moarte. Disperarea, lacrimile mele l-au convins și mi-a spus să prezint la cabinetul său. Am fost primit însă de șeful său de cabinet, pentru că acesta fusese trimis de urgență la Moscova. Tovarășul Roșianu m-a ascultat cu atenție când i-am spus că nu pot să mint, să înșel, să distrug viețile unor oameni nevinovați și că nu există for superior care să mă oblige la un asemenea act pe care îl condamnam cu toată ființa, m-a privit cu atenție, apoi s-a ridicat și mi-a spus să merg liniștit acasă. Din acea clipă nu l-am mai văzut pe acel ofițer pe holurile teatrului niciodată”, spune actorul.

60 de ani din viața sa au fost martori ai memorabilei întâlniri cu Radiodifuziunea Română. A fost un timp al unei conviețuiri cu har, plină de armonie, desfășurată sub semnul înțelegerii și incontestabilei creații. „Spiritul fecund al întâlnirii noastre a dat naștere unor momente de remarcabile realizări de semne perene ale existenței noastre comune. M-am bucurat de diversitatea, dificultatea, încrederea care au dus la realizări de excepție, beneficiind de un repertoriu generos, de parteneri și regizori minunați, ingineri de sunet, ilustratori muzicali străluciți. Am legat prietenii memorabile, am cunoscut oameni deosebiți. Mulți ne-au părăsit demult, dar amintirea lor dăinuie în sufletul meu. Șansa de a avea un timbru aparte și o voce la fel a făcut ca prezența mea îndelungată în această instituție să fie o împlinire, o bucurie în fața căreia mă plec cu smerenie, respect și recunoștință”, recunoaște Constantin Codrescu.

Suferințele unor noi căsnicii

Adina Georgescu, care lucra la secția de montaj a studioului cinematografic Buftea avea să-i devină soție în 1963. Credea că în sfârșit își găsise sufletul pereche de care avea nevoie. Amândoi purtau în amintire experiențe amare. Nu a durat însă nici această căsătorie, din păcate. Lipsa de comunicare, de dragoste au făcut ca fiecare să meargă pe drumul lui.

Și-a dorit să-i ofere tatălui său un colț de liniște, așa cum avea la Jiblea. Dar el a plecat spre stele în primăvara anului 1966. De abia în vara aceluiași an avea să primească actele proprietății din satul Ghermănești, Snagov, al unei vechi case bătrânești. Acoperită cu stuf, înconjurată de o grădină plină de buruieni și tristeți, unde doar câțiva copaci crescuți în neștire își înălțau trunchiurile spre soare. Nădăjduia să refacă măcar o parte din bucuria pe care voia să o dăruiască părintelui său. Aici și-a regăsit colțul de lumină, de trudă și de liniște.

La Teatrul Maghiar din Sfântu Gheorghe a ajuns în 1972 solicitat să regizeze câteva spectacole. Aici a cunoscut-o pe viitoarea soție, actriță la secția Maghiară, Ildy Codrescu. Făcea parte dintr-o familie de oameni modești care au decis să se despartă. Deși viețuiau în același oraș drumurile lor nu se întâlneau deloc. În același an, mama soției avea să moară. Anii petrecuți împreună au fost grei, plini de încercări, mai ales când trupul actorului a fost fărâmat de un accident, deloc întâmplător, de mașină, în urma căruia a lipsit un an din teatru. Starea soției a fost deteriorată de moartea mamei ei, fiind internată într-un sanatoriu pentru recuperare. A fost supravegheată și starea ei de sănătate a căpătat ușoare accente roz. Totuși, accidentul de mașină l-a pus pe Constantin Codrescu în fața unei stări de lucruri confuze. După 28 de ani de activitate artistică, din care 19 în Teatrul Mic, se vedea silit să renunțe la statutul său profesional.

Cutremurul

1977 a fost anul marelui cutremur. An care a zdruncinat din temelii dimensiunea vieții, rostul ei. Au fost curmate neumărate existențe, edificii, visuri, credințe. „În mijlocul acestui infern, suferința mea părea o glumă. Blocul în care locuiam în Ghencea, la etajul 6, părea asemenea unui vas eșuat în mijlocul furtunii. Fuga pe scări, ieșirea binecuvântată la aer s-au petrecut cu iuțeala fulgerului. Lângă mașina parcată în fața blocului m-am oprit un timp căutând a înțelege dimensiunea acelei clipe infernale.  M-am întrebat atunci, mă întreb și acum, câtă disperare era sădită în ochii celor ce așezau trupurile unul lângă altul pe trotuarul devenit neîncăpător asemenea stivelor de lemn dintr-un deposit. Când am ajuns la casa unde locuiau fratele meu și mama încă îmi stăruiau în mine acele imagini. Și astăzi, după atâția ani, îndrăznesc să mă întreb, cu teama și groaza clipei de atunci, dacă ignorarea și neimplicarea forurilor de stat răspunzătoare vor fi în viitorul apropiat sau îndepărtat soluția pentru a putea traversa posibila clipa a unui nou dezastru national. Am părăsit atunci spațiul bucureștean și m-am mutat la Snagov.  Experiența didactică acumulată în anii petrecuți la Institutul de Teatru I. L. Caragiale din București mi-a permis să iau o hotărâre curajoasă și deosebit de importantă. În 1977, în calitate de conferențiar și apoi de profesor universitar, șef de catedră, m-am alăturat celor ce au răspuns solicitării Ministerului Învățământului de a înființa secția română a Institutului de Teatru de la Târgu Mureș. Împreună cu doi buni colegi și viitori prieteni, Ileana Burlacu și Adrian Mazarache am ctitorit prima școală de teatru în limba română de pe meleaguri transilvane. Ca expresie a aprecierii realizărilor din acea perioadă am primit titlul de cetățean de onoare al orașului în 2008. A fost un prilej de adâncă mulțumire pentru sufletul meu”, spune maestrul Codrescu.

După Târgu Mureș a ajuns pe drumurile Kirei Kiralina, la Brăila. Aici a regăsit parfumurile unui orient apus din cetatea străveche de pe malul bătrânului fluviu. A preluat conducerea teatrului și pentru o vreme colectivul teatrului s-a îmbogățit cu noi actori, iar repertoriul cu noi piese. Acaparat de un volum prea mare de obligații, timpul acordat familiei era din ce în ce mai restrâns. „Se strecura fără de voie sentimentul obișnuinței, de rutină, golind de firesc și emoție un spațiu devenit fragil. Cea de lângă mine nu m-a înțeles și ne-am despărțit la această copleșitoare răscruce. Am părăsit Brăila trist. Am ajuns la teatrul din Giurgiu și într-un târziu la noua secție română de teatru din Covasna, Sfântu Gheorghe. Una dintre angajatele loiale cauzei mele, Vasilica Smochină, a îndurat umilințe și chinuri de nedescris în urma mascaradei organizate pentru înlăturarea mea de la Brăila. Mi s-a părut esențial că și-a onorat atașamentul față de mine, ca director. A fost eliberată după ce a fost supusă unui interogatoriu mârșav, dar situația sa familială era critică. Era în divorț cu soțul, un alcoolic brutal. Mă simțeam obligat să o ajut pe această femeie și pe copiii ei. Am găsit un post disponibil la Sfântu Gheorghe și între timp s-a stabilit o relație de prietenie între noi și copii, Paul și Edi, un ape care mi-o doream de atât de mult timp, de familie. Astfel că prezența mea la Sfântu Gheorghe a avut un caracter permanent. Aici am trait și revoluția, dar este o poveste lungă și nu e timp de așa ceva acum. Poate altă dată”, mărturisește Constantin Codrescu.

La vârsta la care vieții trebuie să-i zâmbești

A revenit la București, la Teatrul Național, după 60 de ani, jucând în „Toma d’Aquino”, realizat de Grigore Gonța. „Mă opresc aici cu tristele exemple ce mi-au tulburat încrederea în oameni. Am încercat să rămân OM în mijlocul unei lumi străine mie, presărate cu picăturile otrăvite ale disprețului și nepăsării. Cu mare durere și regret a trebuit să mă retrag. Eram și obosit. E rândul altor generații, dar a fost o profesie dragă sufletului meu tocmai pentru că era apropiată celeilalte, de actor. Se îngemănau într-un mod fericit, mai mult decât fericit. Vremurile din urmă au fost complicate pentru mine. M-am trezit în fața unor stări pe care mental le gândeam, încercam să le așez într-o anumită ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în fața lor. M-am văzut dintr-odată fără ținta mea de-o viață, munca directă pe care am făcut-o. Am încetat să mai funcționez la facultate, justificat. Vârsta reclamă lucrul acesta, ce să-i facem! De asemenea, am încetat colaborările cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost și eu acolo, undeva, dar radioul și-a încetat prezența în viața mea, din păcate. O colaborare cu teatrele e mai dificilă. S-a produs un justificat schimb de generații. La vârsta mea, din păcate, am rămas printre cei câțiva care mai încă zâmbim vieții, inevitabil încercând să ne convingem că așa este firesc, cu toate că în meseria noastră sunt anumite momente de excepție care firesc ar fi să arate altfel. Mulțumesc tinereții din dumneavoastră pe care eu cu tot sufletul o invidiez, căci nu o mai am și o mai găsesc doar cu sufletul și inima. Pot spune doar că mi-am iubit studenții, copiii mei, purtători ai speranței, adevărului, luminii. Către ei îmi îndrept dorința de împlinire, toată încrederea în posibila frumusețe de trăire și participare nemijlocită la fascinanta clipă de creație”, povesteşte Constantin Codrescu, cu glasul topit de emoţie.

 

Nota. Alte mărturisiri ale actorului le puteți descoperi în cartea sa apărută la Editura Betta, în 2009, „Pribeag prin viața mea”.

Emoţia reîntâlnirii cu maestrul și soția sa, Vasilica, la casa lor din Snagov, la vremea gutuilor coapte şi-a lăsat amprenta pe fiinţa mea definitiv şi irevocabil, de aceea reverenţa mea, ca om și jurnalist, este cu atât mai adâncă în faţa acestui spirit numit Constantin Codrescu.

3 comentarii la “Actorul Constantin Codrescu, viața unui asasin la șapte ani (II)”

  1. Ruxandra Codrescu spune:

    Acum se da mare legionar excrementul??? A „devenit” legionar dupa casatoria lui frate-su cu un membru al familiei Manoilescu. Altfel excrementul este manjit pana in maduva oaselor de jidani,gunoi securist.

    1. mihai spune:

      Draga Ruxandra te-ai manjit singura cu acel produs pe care il invoci. Ai fi avut multe lucruri frumoase de invatat de la Maestru, dar se pare ca in craniul tau golit de esenta, nu mai incape nimic bun.

  2. Deranjeaza adevarul Mihai nu este asa? Maestrul si-a ales singur calea si a luat niste decizii in viata pe care trebuie sa si le asume. „Invataturile” se realizeaza in conditii de bun simt si decenta umana la care el din pacate a renuntat. Treaba cu legionarismul este grea si sa afirmi apartenenta pe baza unei mezaliante denota inconstienta. Faptul ca ai o problema in a accepta adevarul si alegi sa ma ataci personal iti arata josnicia si nivelul real pe care il ai.

Lasă un răspuns