Povestea unui interviu

Povestea unui interviu

Dacă preferați bancurile scurte și seci, atunci nu continuați lectură, că nu e banc, nici sec, ci doar două întâmplari: una recentă și alta de la începutul anilor 90, când eram un june jurnalist. Despre interviuri. Prima întâmplare nu-mi aparține, ci este a actriței Lia Bugnar. Și e colosală. Citez: „Din seria de interviuri de neuitat, mai am unu’ care bate tot. Intr-un orasel de provincie, cu gazde minunate de altfel, la sfirsitul spectacolului, cind tot ce ne doream era sa ne urcam cit mai repede in masina si sa plecam spre Bucuresti si pe drum sa vandalizam chipsurile din prima benzinarie mai de Doamne-ajuta, directorul teatrului ne roaga sa stam sa dam un interviu unui jurnalist tinar, de viitor, cum ne-a fost descris, foarte destept si care e innebunit sa vorbeasca un pic cu noi, mai ales cu mine, ca aia care am scris, regizat si am mai si jucat in spectacol. Intrebarile erau asa de naive si pe dinafara, ca de la un punct incolo frizau profunzimi pe care nimeni vreodata nu le atinsese in vreun interviu. Cum sint obsedata de ideea ca aripile taiate nu se mai regenereaza, am raspuns masochista la absolut tot ce m-a intrebat omu’, ‘fo patruj’ de minute asa. Cind, intr-un tirziu, mi-am insfacat geanta si eram cu un picior in strada, omu’ ma intoarce din drum cu caietelu’ deschis si pixu’ in pozitie de atac:
– Aoleo, uitam. Dati-mi si mie cum va cheama cu nume si prenume, ca nici nu v-am intrebat. 
I-am dictat pe litere si am plecat cu sentimentul clar ca tocmai am trait momentul apoteotic al carierei mele
„.

Dacă s-ar fi întâmplat la începutul anilor 90, acel ziarist ar fi fost publicat deja un anunț la mica publicitate: tânăr incompetent, dar de viitor îmi caut loc de muncă. În zilele noastre însă nu e o problemă.

Înapoi în timp. În 1992, Valentin Silvestru a lansat cartea Un bou pe calea ferată. De satiră, el fiind președintele AUR (Asociația Umoriștilor Români). În 1992, scriitorul și criticul (soțul Brândușei Silvestru) a aterizat la Bacău pentru lansare cărții. În perioada menționată, lucram cu drag și spor pentru secția Cultură. Una care avea patru pagini alocate în ziar, ce au ajuns la jumătate de pagină în niciun an. Am mers cu colega Simona Popa să facem interviurile: ea cu Brândușa Silvestru, eu cu marele umorist. La hotelul Decebal. M-am pregătit ca la carte și știam aproape tot despre cel intervievat. A încercat să mă aburească la un moment dat, că n-a avut nicio funcție pe vremea tovarășului. I-am citat dintr-un dicționar al scriitorilor români cu ce s-a ocupat. Și-a ridicat pălăria, iar eu eram în extaz. Reportofonul torcea molcom ca un lemn aruncat pe foc. După o oră, am ieșit de la întâlnire. Fericit. Aveam ceva în exclusivitate c-un mare scriitor. Febril, am încercat să scot interviul. S-a stricat banda. Eu apucasem să notez doar câteva informații mărunte pe foaia din carnețel. Vă dați seama ce tragedie?! Probabil că nu dacă nu ați trăit așa ceva. Șefa mea de atunci, Simona Lazăr, m-ar fi mâncat de azi aș fi fost o amintire sper plăcută doar pentru părinții mei. Nu știa însă istoria cu banda prinsă în reportofon. Pentru că nu aveam altă soluție, am „scos” interviul din memorie. Luuung de am crezut că inventez și că n-a fost chiar așa.

A doua zi, la lansare, Valentin Silvestru m-a felicitat: „vă mulțumesc că ați reprodus în ziar exact ce am spus. Cuvânt cu cuvânt. E mai rar pentru un jurnalist și sunt bucuros că v-am acordat interviul”. În incheiere, asta e diferența dintre presa de azi și cea de altădată.

PS Peste un an, am început să lucrez pentru România liberă, unde și Valentin Silvestru a fost redactor. Peste câțiva ani, cumva ironic dacă ne reamintim titlul cărții, pe 25 noiembrie 1996, scriitorul a murit în urma unui accident rutier. Încerca să traverseze strada printr-un loc nepermis.

Lasă un răspuns